Viata de caine…

Dupa o alta zi de munca lunga, dupa doua zile pline de evenimente in fotbal si articole care se lasau asteptate nici chef de o bere nu aveam. Obosit, sictirit si frustat de cele petrecute in ultima vreme m-am hotarat sa nu iau un taxi sa ajung mai repede sa ajung mai repede acasa si sa ma arunc in pat ci sa o iau pe jos sa ma mai relaxez. Pe drum am dat de un catel al nimanui care m-a urmarit pana acasa. Pot spune ca am parcurs o distanta destul de mare de cand l-am intalnit si pana acasa, dar tinandu-se dupa mine ne-am imprietenit intr-un fel. Marea parte a drumului se tinea in spatele meu pana cand a inceput sa aiba incredere in mine si fugea in fata mea si ma astepta sa il ajung. Cu jocuri din astea banale a inceput sa imi placa micutul. Era un catel negru cu pete albe pe gat si cu cravata alba, putin prafuit si blanos.

Mi-a fost mila de el ca se tinea dupa mine, pentru ca ma gandeam ca ii e foame la bietul animal. Singurul loc care era deschis la ora aia era la benzinaria de langa blocul in care locuiesc de unde am luat doua pachete de biscuiti sa il hranesc. Atunci am avut primul contact cu el, in timp ce ii dadeam biscuti, l-am atins si s-a bucurat. Vedeam in ochii lui o bucurie imensa, o sclipire pe care nu o mai gasesti la oamenii maturi care de multe ori nu sunt recunoscatori pentru sacrificile altor sau au impresia ca orice bine facut de altii are un pret. Un caine nu iti cere nimic in schimb, dar daca esti bun cu el odata o sa devii prietenul lui pentru totdeauna, o sa sufere alaturi de tine si o sa se bucure de fiecare data cand il mangai sau te joci cu el.

Speram sa il las acolo langa biscuiti sa ii manance si sa fuga, dar a preferat sa mai stea cu mine si sa ne jucam, sarea la mana mea sa il mai mangai. Era un catel care dorea o mica afectiune. Probabil m-a simtit pe strada ca eram oarecum suparat si a vrut sa ma inveseleasca. M-a condus pana acasa unde l-am lasat in fata blocului pana am urcat sa ii duc ceva mancare mai calumea decat biscuitii aia seci. Pe cand am coborat nu l-am mai gasit, chiar daca l-am cautat in jurul blocului vreo 20 de min. Compania lui mi-a facut mai mult bine decat ma asteptam, acel caine maidanez cu suflet de copil.

Intr-un fel ma simt trist cand asociez alti oameni care se afla in locul lui, oameni saraci sau oameni care au avut de suferit un necaz si au nevoie de ajutor. Vezi bucuria in ochii lor pentru orice lucru puril ce vine din inima. Nu au cu ce sa te rasplateasca decat cu acea lacrima ce curge aproape involuntar… e de ajuns.